1 Corinthians 3
1 „Cât despre mine, fraților, Iată, vă spun dar, tuturor, Că n-am putut să vă vorbesc Ca unui om duhovnicesc, Ci nevoit am fost apoi – În vremea când vorbeam cu voi – În mod firesc să vă vorbesc, La fel ca omului lumesc, Pentru că, în Hristos, atunci, Fuseseră-ți doar niște prunci.
2 Numai cu lapte v-am hrănit, Pentru că nu ați suferit Bucate tari; de-asemenea, Văd bine eu, că nimenea Nu le suportă, nici acum.
3 Și-am înțeles, astfel, precum Că voi, încă, sunteți lumești. Într-adevăr, la voi, găsești Zavistii, certuri, dezbinare. Deci, nu sunteți lumești voi, oare? Dacă în acest fel trăiți, Cu ce sunteți deosebiți, De ceilalți oameni care sânt Pe fața-ntregului pământ?
4 Când unul zice „Iată, eu Sunt al lui Pavel, tot mereu!”, Iar altul – dintre cei de-acolo – Spune „Eu sunt al lui Apolo!”, Vă-ntreb eu, oare, mai apoi: Nu sunteți dar, din lume, voi?
5 Dar cine este Pavel, oare? Cine-i Apolo? Ce hram are? Doar niște slujitori, mereu, În slujbă sunt, la Dumnezeu. Voi, prin aceștia, ați crezut, Și fiecare a făcut Numai după puterea lui, Dată din partea Domnului.
6 Astfel, eu am însămânțat, Apoi, Apolo a udat, Iar Domnu-i Cel care-a făcut, Sămânța-n urmă, de-a crescut.
7 Cel ce-a sădit deci – pot să zic – Și cel ce udă, nu-s nimic. Ci totul este Dumnezeu, Acela care, tot mereu, Poate să facă să-ncolțească Sămânța, iar apoi să crească.
8 Omul acel care sădește, Cu cel ce udă, se vădește Că una este; fiecare, Parte, de o răsplată, are. Astfel, răsplata omului, E după osteneala lui.
9 Noi împreună-am fost, mereu, Doar lucrători, cu Dumnezeu; Iar voi sunteți ogorul Lui, Sunteți clădirea Domnului.”
10 „Eu, ca și meșterul zidar, Lucrat-am, după al meu har – Pe care, Domnul mi l-a dat – Și-o temelie-am așezat. Deasupra ei, un altul vine, Ca să clădească, după mine. Dar fiecare, vreau să știe, Că trebuie, atent, să fie La ceea ce clădește. Iar,
11 O altă temelie dar, Față de cea care s-a pus – Și care e Hristos Iisus – Să mai așeze, nimenea, Nicicând, de-acum, nu va putea.
12 Când cineva are să vie Și, pe această temelie, Argint sau aur, o s-așeze, Ori pietre scumpe-o să dureze, Sau lemn și fân o să zidească, Ori trestii doar o să clădească,
13 Acela trebuie să știe Că-n vremile cari au să vie, Lucrarea ce a fost durată, Pe față o să fie dată. Atuncea, ea va fi știută, Căci o va face cunoscută Chiar ziua Domnului – pe loc – Și-o va descoperi în foc. Deci, focul e acela care Arată, pentru fiecare, Dacă vădește trăinicie Ceea ce-a pus, pe temelie.
14 Dacă lucrarea construită N-are să fie nimicită De foc, ci șade în picioare, Pe temelie, omul are Ca să primească o răsplată.
15 Dacă lucrarea se arată, Arsă de foc, omul acel, Pierde răsplata și-apoi, el Are să fie mântuit, Ca și prin foc, într-un sfârșit.”
16 „Nu știți că al lui Dumnezeu Templu, doar voi sunteți, mereu? Nu știți că Duhul Lui Cel Sfânt Șade în voi, pe-acest pământ?
17 Dacă-ndrăznește cineva, Ca Templul Domnului, cumva, Să-l nimicească, o să fie Zdrobit, de-a Domnului mânie. Căci Templul Său e sfânt; și-apoi, La fel, tot sfinți, sunteți și voi.
18 Să nu se-nșele nimenea: Acela care va avea, Părere bună, despre el, Crezându-se-nțelept astfel, Nebun, întâi, să fie, dacă Vrea, înțelept, ca să se facă.
19 În fața Domnului – se știe – Că este doar o nebunie Înțelepciunea cea pe care Lumea aceasta-n ea o are. Tocmai de-aceea, s-a și zis, Iar, în Scriptură, este scris: „Pe-al înțelepților sobor, Îl prinde-n viclenia lor.”
20 În urmă, iarăși, se mai scrie: „Pe înțelepți, Domnul îi știe, Căci El îi vede de departe, Cum cugetă lucruri deșarte.”
21 De-aceea, eu aș vrea, ca voi Să nu vă mai făliți apoi, Cu oamenii care-i aveți, Căci tot ceea ce-n jur vedeți – Lucruri aflate pe pământ – Să știți că ale voastre sânt;
22 Fie că Pavel e acolo, Fie că-i Chifa sau Apolo, Fie că este lumea toată, Viață, sau moarte totodată, Ori lucruri care sunt acum Pe-acest întreg pământ, precum Și cele care au să vie, Acestea toate – să se știe – Sunt ale voastre doar, iar voi
23 Sunteți ai lui Hristos apoi. Acest Hristos a fost, mereu – Și este – al lui Dumnezeu.”